Pana la urma, dupa doua incercari abandonate, am reusit sa ies pe sus la a treia incercare. De fapt, desi parca nu indrazneam sa mi-o spun, am facut traseul. Solitar. Duminica 22 februarie 2009.
Caracteristica principala…”cu greu”; cu greu imi adun gandurile sa povestesc despre traseu, cu greu m-am mobilizat (tot ce era mai greu dpdv psihic era sa ajung pana la baza traseului), mai ales ca dupa cele doua incercari nereusite (una anul trecut si una anul acesta), valoarea traseului crestea (pentru mine); greu a fost si in traseu.
Ca de fiecare data, o multime de ganduri de renuntare imi dadeau tarcoale, fiecare din alt motiv; seara cand m-am culcat – ma duc eu maine in traseu?; dimineata la 5 suna ceasul – sa ma trezesc?, nu-i mai bine aici la caldura sacului?; dupa ce mananc…moment decisiv…hai mah, plec sau nu plec la traseu?
Pana la urma am plecat, stiind ca trebuie sa ajung mai repede la baza traseului, ca sa scap odata de toate aceste ganduri care ma tentau cu confort.
Cu o zi inainte imi batusem urme in zapada mare, pana aproape de baza traseului.
Traseul era in conditii de iarna, adica plin cu zapada. In orice loc stanca avea putina inclinatie pozitiva, se afla si zapada. Singura lungime care era fara zapada, era cea cu surplomba si fisura mare (penultima lungime)

Odata ajuns la baza traseului (brana policandrului), concentrarea s-a asezat la postul de control din capul meu. Dintr-odata am inceput sa gandesc cu viteza la tot ce trebuia sa fac, toata succesiunea operatiilor necesare si a etapelor prin care trebuia sa trec. Imi facusem calculul sa fac traseul din 6 lungimi. Manevrele de coarda si organizarea la fiecare lungime imi vor lua destul timp, dar imi vor da totusi ragaz de odihna intre doua lungimi. La 7.30 plecam in prima lungime, una usoara de 30 m, cu o singura asigurare la un copacel. A doua lungime, una sustinuta de stanca si foarte lunga, la coarda intinsa (60 m), si in plus – plina de zapada. La fiecare pas trebuia sa inlatur zapada de pe stanca si de pe pernutele de iarba, pentru a vedea posibilele prize de pioleti si coltari dar si pitoanele ascunse. Imi dau seama ca in aceste conditii inaintarea in traseu va fi mai lenta decat am prevazut. Pana ajung in regrupare (aproape o ora) soarele incepe sa-si faca simtita prezenta. Ma gandesc ca daca cerul va fi senin si soarele va bate nestingherit pe perete, se va topi zapada iar peretele va deveni nu doar ud, ci cu apa scurgandu-se pe el. Asta ar fi un motiv sa ma retrag din nou, dar nu-mi doresc asta. Sa ma bantuie din nou toate acele ganduri idioate inaintea unei noi incercari…nuuu. Totusi, pana sa ajung in brana de sus, la baza lungimii urmatoare, incep sa apara nori care, spre norocul meu, vor sta prin preajma pana seara la 5, cand oricum nu va mai fi soare in perete.
Pe brana ma destind putin mental, mananc o ciocolata, beau un ceai cald; lipseau doua fotolii si o companie. Simteam putina oboseala dupa primele 2 lungimi. De fapt, oboseala vine si din faptul ca atunci cand mergi solitar, trebuie sa cobori pentru a-ti recupera echipamentele si sa urci apoi din nou pe blocatoare.
Plecarea in lungimea urmatoare (din brana suspendata) nu are asigurare si este cu un pas tare. Singura solutie o gasesc in cliff si scarita. Prima incercare esueaza cu o tavalire pe panta inzapezita. In momentul acela imi amintesc ca si anul trecut am patit la fel; deci era o situatie previzibila, asa ca ma scutur ca un catel, ma opintesc din nou si reusesc. Continui lungimea, care mai are un pasaj delicat tot cu scarita si iesire la liber. Trec si acolo (din nou previzibil dupa incercarea de anul trecut). Am mers la coarda intinsa pana dupa tavanul triunghiular, pe care l-am trecut la artificial.

foto 2008- Marius Lestaru
Stiam ca lungimea urmatoare ve fi una scurta si usoara, prin jnepeni. Mergand insa la coarda intinsa, dupa portiunea de jnepeni apare o surpriza, o portiune usoara vara, acum insa cu pitoane ascunse sub zapada si unde scarita nu prea era o solutie. Aceasta surpriza m-a facut sa ies putin din graficul planificat initial. Ajung pana la urma in regrupare – doua pitoane bunicele, insa fara nici o asigurare pentru plecarea in urmatoarea lungime. Riscul intr-o asemenea situatie (apinistii stiu asta) este ca in cazul unei caderi, socul (factor 2) sa smulga efectiv regruparea. Sunt nevoit sa mai urc vreo 5 m si sa montez o nuca zdravana, din care ma las inapoi in regrupare.
Ma uit la ceas si constat ca toate aceste 4 lungimi au durat cam sapte ore si jumatate. Mai am doua lungimi. Plec catre surplomba, unde las coltarii si pioletii si incerc la mana goala si bocanci (surplomba era uscata si era mai usor fara scule). Cateva detalii neprevazute de natura tehnica ma fac sa mai pierd inca jumatate de ora din timpul de lumina deja pretios. Sunt destul de obosit si inaintez din ce in ce mai greu. Dar mintea si corpul mi-erau clar setate, trebuia sa ies pe sus din traseu. La rapelul in surplomba este destul de dificil sa revin pe linia asigurarilor, ceea ce imi mai rapeste din timpul ramas la dispozitie.
La 17.20 reusesc sa plec in ultima lungime, din nou o lungime usoara vara, dar extrema iarna, intrucat nu are asigurari, cu exceptia primilor 6 m, si este cu gheata si multa zapada. Pentru asta imi pregatisem setul de nuci la indemana, care si-a facut treaba foarte bine pe aceasta lungime. De altfel, una dintre nucile montate nu am mai reusit sa o scot, mai ales ca la rapel am coborat fara pioleti (cu care sigur as fi putut s-o scot).
Dar se apropia intunericul si deja telefonul incepea sa sune: Teo si Victor erau la refugiu si nu vroiau sa plece pana nu ma stiau bine. Andreea vroia si ea sa stie ca nu m-a prins noaptea in perete.
Totusi, ultima lungime a fost mai lunga decat imi aminteam eu, ajungand cam cu 50 m la bolovanul de la iesire, unde neavand niciun piton, am legat coarda chiar de bolovan. Era 18.10. Am mancat pe fuga jumatate din a doua ciocolata, grabindu-ma sa recuperez si sa ies de tot din traseu.
Eram bucuros ca am terminat traseul, dar inca nu indrazneam sa-mi manifest bucuria pe deplin, intrucat urma sa parcurg retragerea pe intuneric, in conditii de zapada mare si fara sa mai fi facut aceasta retragere iarna. Am stat mai intai si-am mancat restul de ciocolata si stafide si m-am mai incalzit cu o gura de ceai. Apoi, mi-am conectat rabdarea si detectorul de pericole si am pornit catre refugiu.
Retragerea a mi-a oferit cateva traversee foarte expuse (la brana aeriana), patru rapeluri pe pantele foarte inclinate si o orientare dificila prin padure din cauza multiplelor urme de capre negre. Am reusit sa ajung la refugiu dupa 3 ore, respectiv pe la 23.00.
Am iesit eu cu bine pana la urma din traseu, dar nu am scapat asa usor. Ajuns la refugiu am mancat putin si am trecut la somn. Peste noapte insa, cred ca cineva a venit la refugiu si i-a casunat pe mine. M-a batut rau de tot. Mi-a dat peste maini, coate, umeri, mi-a dat peste picioare, pe spate. Trei zile m-au durut toate cele.

Ca sa inchei simplu…….am incalecat pe-o sa…si v-am spus povestea asa.
Daniel Burcea