In primii 3-4 ani am mers doar secund sau mansa (aviz incepatorilor: nu va lasati pacaliti de ideea: “lasa, merg mansa la inceput pana mai progresez, ca am timp suficient dupa aceea sa merg cap”.  Catararea mansa creeaza dependenta si greu mai reusesti dupa aceea sa treci peste pragul psihologic pe care il presupune catararea cap de corda). La Ecran era moda circuitelor si a datului cu batul. Nu ma vedeam catarand cap de coarda, desi aveam toate atuurile pentru a o face.  Nu am auzit atunci de cursuri, invatai dupa ureche, furai de la unul si de la altul mai bun ca tine. Nu exista informatie despre sportul asta, chiar si echipamentul il gaseai cu greu, iar oferta era limitata.

Era foarte clar conturata in mintea mea ideea ca imi place sportul acesta, ca nu voi mai putea renunta vreodata la practicarea sa (si nici nu imi treceau prin cap asemenea ganduri). De altfel, din prima zi in care am mers la Ecran, nu a existat vreodata pentru mine optiunea “sa ma las”. Chiar daca mai faceam pauze in sesiuni sau iarna cand mergeam saptamani intregi la schi, reveneam de fiecare data la catarat.

In acelasi timp nu aveam obiective din punct de vedere sportiv, nu aveam o viziune clara asupra felului in care pot sau vreau sa evoluez. Nu ma gandeam si nici nu stiam prea multe despre mijloace de antrenament, despre cum as putea ajunge la un nivel superior. Sigur, dorinta de a progresa exista, dar atunci se traducea in cat mai multe trasee de mai multe lungimi (le voi spune de acum incolo clasice, nu voi folosi termenul alpinism intrucat mi se pare prea mult spus) si evident cat mai tari – indiferent de maniera in care le-as fi parcurs. Visam la Fisura Albastra, Sperantei, Scorpionul, Memorialul. Mai rau este faptul ca nu aveam cu cine sa discut in  privinta aceasta, cui sa cer un sfat. Nu se punea problema ca ar putea sa ma indrume sau sa ma antreneze cineva. Tot ceea ce stiam, prinsesem in zbor de la unul si altul. Singurul care imi spunea atunci ca as putea face mult mai mult, era Dan. Eram doar amici pe vremea aceea, insa cred ca avea o influenta asupra mea in ceea ce priveste cataratul si in subconstient indemnurile si discutiile cu el ma motivau.

Din momentul in care am devenit un cuplu, cataratul a inceput sa ocupe un loc mult mai important in viata mea. Aspiratiile lui au devenit cumva si ale mele. Nu visam sa fac exact aceleasi lucruri / trasee ca si el (eram constienta ca din punct de vedere sportiv era mai bun ca mine, si apoi, eu nu mergem cap de coarda), dar am inceput sa imi doresc cu ardoare mai mult. Pentru prima data ideea de progres era mereu prezenta in mintea mea. Am inceput la indemnurile lui Dan sa merg cap de coarda. Primul traseu in Costila (Fisura Rasucita), parcurs cap de coarda, la liber – fara sa ma trag de bucle, fara scarite, fara sa stau in coarda – mi-a umplut sufletul de o bucurie si o satisfactie noua, necunoscuta pana atunci.  Simteam ca pasesc intr-o lume noua, nebanuita de mine pana atunci. Am inceput apoi sa merg cat mai mult cap. Noua provocare o constituia parcurgerea traseelor cap de coarda si cat mai mult la rotpunkt. Nu intram in trasee foarte tari, o luam treptat. Fiecare traseu parcurs cap de coarda constituia o mica victorie si mai urcam o treapta, de unde descopeream noi orizonturi.

 

Fisura rasucita – plecarea in ultima lungime

Stagiul de la ENSA  – Chamonix, din 2003 m-a motivat si mai mult. La intoarcere am participat la primul meu concurs de escalada, la stanca in Prapastiile Zarnestilor – Cupa Himalaya, unde am, iesit pe locul IV. Eram total impotriva concursurilor pana atunci, credeam  cu tarie in faptul ca la catarat nu trebuie sa te intreci decat cu tine insuti si mi se pareau fara sens competitiile. Am inteles insa atunci, ca din confruntarea cu ceilalti inveti foarte multe despre tine insuti, ca un concurs este o modalitate foarte buna de auto – evaluare si ca iti poate da in acelasi timp o mare motivatie. Iar motivatia, asa cum stim cu totii reprezinta calea cea mai sigura catre progres.

Am inceput dupa aceea vara in Franta si dupa acel concurs sa ies mai mult la escalada. O percepeam ca pe un mijloc de antrenament foarte eficient pentru traseele lungi pe care doream sa le parcurg in catarare libera. Obiectivul principal ramaneau traseele tari din Costila si cat mai multa catarare libera in asemenea trasee.

Odata cu primul HCO (Herculane Climbing Open) la care am participat si am iesit pe locul II (nu mai retin anul), escalada a inceput sa castige teren in favoarea traseelor clasice. Descoperisem ca pot aborda trasee mai dificile. Am inceput sa ma antrenez mai tare (tot fara vreun plan bine pus la punct) si sa particip si la etapele de campionat national pe structura artificiala.  Reuseam mereu sa fiu in primele 3 locuri, rareori pe 4.  Dar nu eram multumita. In sinea mea vroiam mai mult. Din pacate job-ul ma obosea foarte tare si de multe ori ajungeam la antrenament obosita, nervoasa si fara chef. Nu stiu daca era doar o scuza in spatele careia ma ascundeam sau chiar nu as fi reusit mai mult in conditiile acelea. Un lucru e sigur insa: munca de birou permanenta si performantele sportive nu prea se impaca. Am schimbat mai multe job-uri. Era greu sa ma adaptez la viata de birou, la preocuparile marunte ale colegilor si mai ales, era greu sa ma resemnez cu cele 21 de zile de concediu anual, pe care de multe ori trebuia sa il programez cu cateva luni inainte. Eram vesnic in cautarea unei metode de a a-mi lua un condeciu medical si mereu stresata de faptul ca cei de la munca ar putea descoperi ca in loc de patul de spital unde pretndeam ca ma aflu, eu schiam fericita sau cataram mai stiu eu pe unde.

 

Sigur ca nu o puteam duce asa la nesfarsit. In mai 2005, odata cu deschiderea panoului de la scoala 19 am renuntat definitif la job. Au urmau doi ani extrem de duri din punct de vedere financiar. Mi-era insa groaza sa revin la acel mod de viata.  Din fericire n-am renuntat.

Ne cataram mai ales la escalada si rar mai ieseam la Costila. Am participat la destule competitii (fie ca erau la stanca sau la panou). De cele mai multe ori eram acolo, pe podium. Mai ales la stanca simteam ca as putea avansa mult mai mult. Reusisem chiar sa ies pe I la cateva competiti. Simteam insa, nelamurit, o bariera. Nici nu indrazneam sa incerc trasee mai tari de 8-. Consideram ca sunt prea tari pentru mine. Si cumva credeam in sinea mea ca nici nu voi reusi sa trec peste nivelul asta.

Si din nou, dupa multe vreme simteam ca am pasit intr-o lume noua. De fapt, acela a fost momentul in care am redescoperit catararea si mi-am largit orizonturile. Am renuntat sa imi mai impun singura limitari. Mi-am dat seama ca potentialul nostru, al fiecaruia (si implicit al meu) este nelimitat si ca depinde numai de noi sa ne auto – depasim in permanenta.

Pana atunci gandeam ceva de genul: eu nu voi ajunge niciodata sa fac gradul x, sau sa parcurg mai stiu eu ce traseu. Chiar daca aceste ganduri nu se conturau exact in aceasta forma in mintea mea, ele existau acolo undeva in adancurile psihicului…. si evident, imi marcau din umbra evolutia.

Abia dupa cursul lui Oli am inceput sa ma gandesc serios la implicatiile mentale pe care le presupune catararea si progresul in acest sport. Am inceput sa ma gandesc la lucruri precum gestionarea esecului, dar si a succesului, mentinerea motivatiei, vizualizarea reusitei unui traseu inainte de a da incercarea decisiva, concentrarea maxima in timpul incercarii de realizarea a unui proiect dificil, rabdarea necesara pentru a descoperi solutia de depasire a  crux-ului dintr-un traseu.

Iar revelatia cea mare, a constituit-o faptul ca aplicand cele invatate la curs, pe stanca, reuseam sa gasesc solutii la pasaje ce imi pareau imposibile pentru nivelul meu la momentul respectiv.

In vara si toamna lui 2007 am avut primele mele realizari mai insemnate la stanca (trasee de gradul 8 si 8+ in Sohodol si Sinaia, Arcudemicus 7c si Super Duck 7c+ la Sinaia). Am luat cotatiile traseelor asa cum le-am gasit in topo-uri. Aveam o experienta mult prea mica pentru a-mi da cu parerea.  Toate au iesit relativ usor, la a doua, maxim a 3 a incercare.

Dintre lucrurile invatate la cursul lui Oli, doua mi-au fost de cel mai mare folos la stanca. De fapt, au constituit de multe ori esentialul, diferenta dintre reusita si esec, o linie extrem de  fina si poate imperceptibila din exterior. Dar eu stiam ca datorita acelor lucruri am reusit si era suficient pentru a progresa.

Aceste doua lucruri sunt:……..

Va urma