Un week-end la Costila

Era in 22 octombrie 2000. Mersesem in acel an in mai multe trasee oarecum celebre din Costila, pentru nivelul meu: Fisura Albastra varianta directa, Scorpionul, Diedrul pupezei, Fisura mult dorita. Mi se parea pe-atunci super tare.
Asadar, in acea zi merg in “Fisura albastra”, varianta “mosului”, avandu-l drept coechipier pe Dudau, cu care mai facusem echipa si in Scorpion. Dealtfel, cu el am inceput sa merg la trasee lungi (adica cu el mi-am facut ucenicia), insa el mergea cap si faceam doar trasee usurele. Dar era fain oricum. Acum eu eram cel care mergea cap de coarda.
Ma furnica intotdeauna inaintea unui traseu lung si celebru (cu toate ca aveam sa descopar mai tarziu ca alte trasee sunt cu mult mai dificile decat “Albastra”).
…si da-i…si lupta…si lupta…si da-i…am reusit atunci sa catar traseul la rotpunkt si eram foarte fericit; intr-adevar, este un teren de aventura, cu inaltimi, catarare libera cu distante marisoare intre asigurari pe alocuri, asigurari in care nu prea as vrea sa cad, zone friabile…si totusi cu un farmec aparte. Sase ore si jumatate cu adrenalina. La sfarsit, in creasta peretelui Vaii Albe, ne-am strans mana ca niste camarazi ce eram.
Cand m-am trezit duminica dimineata sa plecam in traseu, trecusera opt ani…aceeasi dimineata senina, care prevestea o zi insorita perfecta pentru peretele Vaii Albe. Rasaritul…deasemenea deosebit. Si mergeam relaxat cu gandul la placerea ce-mi voi oferi in aceasta minunata zi de toamna tarzie. De data asta cu doi secunzi – Alex Molea si Andreea. Alex sustinea ca era pregatit pentru aceasta “aventura”.
Neschimbat traseul, in afara de cateva placi care s-au mai desprins si alte cateva pe care n-am indraznit sa le dau jos.
Insa total schimbata viziunea mea : dupa atatia ani de escalada sportiva, obisnuit cu stanca curata, compacta, fara iarba, asigurari solide, am avut o senzatie ciudata. Totusi traseul nu mi-a pus probleme, reusind un rotpunkt fara macar sa mi se umfle antebratele. Am simtit totusi in regruparile inconfortabile in care stateam atarnat in ham, un usor tremurat al picioarelor, o emotie a inaltimilor. M-am intrebat din nou, ca si in alti ani, ce naiba caut eu acolo??? N-am stiut sa-mi raspund pe loc, dar stiam ce voi spune cand ajung acasa – “mai vreaaauu”.
In traseu am avut parte chiar si de o situatie specifica “terenului de aventura” si anume, dupa “bivuacul 2” am mers o lungime lunga, de 60 m, iar regruparea in care trebuia sa ajung nu avea decat un piton. Coarda se intinsese si nici nu aveam cum sa mai inaintez. Mi-a venit destul de repede ideea de a face o « nuca » din cordelina si am incastrat-o bine intr-o fisura. In felul acesta am pus un aneau in doua puncte de asigurare. Problema insa nu s-a terminat aici. De bine de rau in regrupare stateam pe un bolovan si nu solicitam asigurarile… insa la plecarea din regrupare, nu aveam piton de factor…brrrrr. Totusi pasajul nu mi-a pus probleme si am trecut si peste asta.
Alex era extaziat la sfasitul traseului. Ne-a luat in brate de fericire.
Andreea insa, se tot intreba cum a reusit ea acum niste ani sa se catere cap in aceste trasee din costila, caci acum n-ar mai face-o.
Pe masura ce ma gandesc la asta pot face cu certitudine o afirmatie cu doua intelesuri : CATARAREA IN COSTILA ESTE CEVA DEOSEBIT

Abia astept sa ma intorc in Costila, unde am multe restante.

Pe curand
Povestea – Daniel Burcea
Foto – Alex Molea

Alex e pregatit