Cine sunt eu?

Eu – Andreea Copaescu

E greu sa explici sentimentul pe care il ai atunci cand reusesti sa legi un traseu la limita posibilitatilor tale fizice si mentale. Cu atat mai greu este sa explici sentimentul de frustrare pe care il incerci atunci cand nu iese…

Ca urmare a experientelor traite la catarat in ultima vreme, intr-o zi, mergand pe strada,  ma gandeam si analizam sentimentele despre care vorbesc.  Si asa, mi-a venit ideea de a scrie un articol despre mine, despre inceputurile mele in catarare, despre felul in care am evoluat, despre ceea ce m-a ajutat sa progresez si nu in ultimul rand, despre piedicile pe care a trebuit sa le depasesc. Si sunt convinsa ca mai am inca multe lucruri de descoperit.

Sa ne intelegem asupra unui lucru: lucrurile despre care voi scrie se pot aplica la orice nivel, indiferent ca e vorba de un incepator, de un catarator de nivel mediu care vrea sa progreseze sau de un catarator bun care lucreaza la niste proiecte dificile. Desigur, acestia din urma, au descoperit probabil singuri toate aceste lucruri si multe altele pe deasupra.  Nu am nici cea mai mica intentie de a da lectii altora.

Sper insa, ca aceste randuri vor fi de folos cataratorilor de nivel mediu si incepatorilor, care cauta solutii pentru progres. Cei din varful piramidei probail vor regasi in ele stari, experiente prin care au trecut la randul lor.

In ultimii 3 ani, de cand ma catar mai serios la escalada, m-am confruntat cu o multime de stari, trairi interioare din cele mai diverse, unele aproape de neinteles chiar si pentru mine.

Spun ultimii trei ani, deoarece abia de atunci incolo pot spune ca am descoperit cu adevarat catararea sau mai bine zis miscarea de catarare, ca urmare a primelor cursuri de bouldering pe care Oliver Batar le-a organizat la Bucuresti. Nu, nu. Nu este o reclama ascunsa. Dimpotriva, tuturor celor care doresc sa invete ceva despre catarare si despre ei insisi, le recomand din toata inima sa participe la aceste cursuri daca au ocazia. Nu cunosc si nici nu am auzit de vreo persoana care sa fi participat la ele si sa nu fi fost realmente incantata. Eu personal am avut o adevarata revelatie. Am descoperit ca lucruri aparent neinsemnate, la care nu m-am gandit niciodata (cum ar fi alegerea unei prize de picior cu 2 cm mai la dreapta sau mai la stanga), pot reprezenta cheia pentru depasirea unui pasaj care parea imposibil. Si am mai descoperit ca pot mult mai mult decat credeam. Mie, intalnirea cu Oli mi-a deschis o poarta, dincolo de care nu m-am gandit ca voi trece vreodata si nici nu jinduiam la asta, intrucat imi parea cumva o lume inaccesibila mie.

Ma cataram si inainte de acesti trei ani. De fapt, ma catar de vreo 10 ani. Nu mai tin minte exact anul in care am inceput. Dand curs ideii unei prietene, am cautat o tabara de “alpinism” si asa am ajuns la cea organizata de Clubul Alpin Roman in Buila – Vanturarita. Aveam o pereche de tenesi roz cu floricele, pe care i-i luasem mamei fara sa-i spun.  Hamul si casca nu mai stiu de unde le aveam, poate de la CAR. Tabara a durat cam o saptamana. Ne-am catarat la inceput pe primele lungimi din cateva trasee usoare (5+ – 6-), iar unde devenea mai dificil apelam la scarite.  Am facut chiar si cateva trasee usoare de  2-3 lungimi. Pe atunci, fiecare metru era o batalie, iar cand am stat pentru prima data intr-o regrupare am privit uimita si un pic speriata in jur (in special in jos J), gandindu-ma ca eu nu voi ajunge niciodata sa ma catar cap de coarda sau sa parcurg trasee mai dificile.

Din toamna acelui an am inceput sa merg la Ecran Club, cu aceeasi pereche de tenesi si fara magneziu. Era singurul perete de escalada deschis publicului pe vremea aceea, greu de spus sala de catarat: mult mai putini pereti decat acum si o mana de oameni care veneau la antrenament. Fete eram doar vreo 2-3 si la inceput ma simteam cam stingherita intre toti baietii de acolo. Dar a trecut si asta, iar baietii s-au obisnuit si ei cu prezenta noastra si au reinceput sa se simta in largul lor revenind la limbajul obisnuit (la inceput erau mai retinuti cu injuraturile J).

Erau putini atunci cei care mergeau la escalada. Majoritatea preferau traseele de mai multe lungimi, erau alpinisti J. Faceam si eu parte din aceasta ultima categorie. Provocarea cea mare o reprezentau traseele din Costila, Cheile Turzii, Buila, Postavaru, in care, cel mai important era sa iesi sus, fara incidente.  Pasajele tari le treceam tragandu-ma de bucle sau apeland la scarite. De altfel, in multe trasee, nici nu prea era recomandat sa cazi bazandu-te pe pitoanele ruginite ori pe care le puteai scoate cu mana. Putini se gandeau atunci la catarare libera, la parcurgerea rotpunkt a traseelor. Sigur, pe cat se putea incercam sa cataram fara mijloace artificiale, dar acesta nu era un scop in sine. Fiorul mi-l dadeau atunci inaltimile, fiecare traseu era o aventura si o traiam la maxim. De multe ori chiar retragerea si accesul erau adevarate incercari.  Nu mai spun de furtunile violente care ne prindeau uneori in perete: erau momente in care nu vroiai decat sa te afli la Refugiu, in siguranta.

Prima pereche de espadrile mi-am cumparat-o abia dupa vreun an si jumate de cand am inceput sa ma catar. Magneziu am inceput sa folosesc mult mai tarziu (nu mai stiu exact cand J). Adevarul este ca nu simteam nevoia. Dupa ce am inceput insa sa folosesc nu am mai putut catara fara (e ca un drog J). Gestul de a baga mana in saculet a devenit reflex.  Restul echipamentului mi l-am cumparat mult mai tarziu. Eram studenta, singurul venit il reprezenta bursa, iar din ea trebuia sa acopar iesirile la munte si echipamentul necesar. Mergem la inceput cu o coarda imprumutata si bucle de asemenea.

In primii 3 – 4 ani am mers doar….

Va continua