Aceste doua lucruri sunt :
–  POZITIONAREA CORECTA A CENTRULUI DE GREUTATE, ADICA A BAZINULUI, IN RAPORT DE PRIZELE DE PICIOR SI DE MANA (La prima incercare in Super Duck nu am reusit sa gasesc solutia unuia dintre pasi. M-am dat jos cam amarata, dar fara sa renunt. Stiam ca trebuie sa am rabdare – este un alt aspect extrem de important despre care am sa vorbesc un pic mai incolo. La a doua incercare, in pasajul cu pricina, folosind exact aceleasi prize pentru maini si picioare am schimbat un singur lucru: am tras bazinul mai mult catre stanga, lucru care mi-a permis sa incarc priza de picior de la stangul, destul de proasta si sa ma ridic. M-am dat jos fericita de-a dreptul. Aproape ca nu mai conta daca reuseam sa leg in ziua aceea traseul. Faptul ca il intelesesem si gasisem solutia, imi dadea o satisfactie pe care numai cei care se catara si au trecut prin situatii similare o pot intelege. Concentrare maxima, deviza “nu exista durere” repetata de multe ori in gand si….la a treia incercare l-am legat. Nu are rost cred, sa mai scriu despre ceea ce am simtit in top. De altfel, nici nu cred ca s-ar putea descrie. Si nici nu cred ca trebuie. Cataratorii inteleg prea bine. De atunci, aceasta simpla balansare a centrului de greutate mai la stanga sau mai la dreapta, folosind exact aceleasi prize pentru maini si picioare, m-a ajutat sa rezolv multe pasaje cheie in trasee mai grele sau mai usoare);

si

–  POZITIONAREA PICIOARELOR sau mai exact, INCARCAREA CORECTA A PRIZELOR DE PICIOR (In catarare, pe masura ce gradul traseelor creste, de cele mai multe ori si prizele de picioare se micsoreaza, pana la a deveni inexistente. Apelezi atunci la aderenta. Lucrul acesta este valabil cred eu si la un nivel mai scazut, deoarece notiunile de greu si usor sunt relative si se raporteaza la nivelul fiecaruia. Ceea ce pentru mine poate fi o priza buna de picior, pentru un incepator este de multe ori o priza foarte proasta.  Si atunci, perceptia lui asupra acelei prize este similara cu perceptia mea asupra prizelor de picior foarte proaste dintr-un traseu mult mai tare. Am invatat de la Oli, ca atunci cand pui picioarul pe o priza trebuie sa parcurgi trei etape: te uiti la priza de picior, pui piciorul cu atentie pe ea, incarci priza respectiva si abia dupa ce ai incarcat complet priza, faci urmatoarea miscare. Cred ca tot Oli ne-a spus ca daca esti convins ca piciorul va sta pe o priza, chiar asa va fi. Multi ar putea spune: “pai da, e firesc, toti facem asa”. In realitate foarte multi se concentreaza mult mai mult la prizele de mana, decat la cele de picior, iar consecinta, este faptul ca trag mult mai mult in brate, iar uneori cand aceastea nu-i mai ajuta, rateaza traseul datorita unei proaste pozitionari spunand: “nu pot sa fac asta, e prea greu”.  Prima data cand m-am confruntat cu o atare situatie a fost tot la Sinaia, in Turn Around. Aveam la un moment dat o miscare dinamica, catre o priza foarte mare de mana, din prize relativ bune atat la maini, cat si la picioare. Eu insa, datorita inaltimii, nu puteam face la fel ca cei mai inalti miscarea respectiva, asa ca, trebuia sa gasesc o alta solutie. Am reusit intr-un final sa gasesc niste prize de mana mult mai proaste din care sa fac miscarea, insa problema ramaneau picioarele. Nu mai ajungeam cu ele la nicio priza. Am descoperit un loc (peretele era vertical, fara nici o proeminenta in locul acela) unde daca ar fi existat o priza cat de mica as fi putut sa-mi pun piciorul si sa fac miscarea. Dar cum aceasta priza nu exista imi ramanea o singura solutie: sa fiu convinsa ca piciorul meu va sta in acel loc, nu va aluneca si atunci voi putea impinge in el pentru a ma lansa catre priza salvatoare de mana.  Mi-a luat multe incercari pana am reusit acest lucru, dar a functionat.  Atunci am inteles exact ce vroia Oli sa spuna la curs: toata atentia se indreapta asupra piciorului si abia cand esti convins ca piciorul va sta acolo, te gandesti la miscarea pe care urmeaza sa o faci).

Va sfatuiesc pe toti sa faceti acest lucru. Acordati mai multa atentie picioarelor in catarare si veti constata un progres vizibil. Sau altfel spus: cand ceva nu merge intr-un traseu si nu reusesti sa treci un pasaj, concentreaza-te asupra picioarelor. De cele mai multe ori acolo este solutia.

Spuneam mai sus ca voi scrie si despre RABDARE. Prima data cand am auzit despre acest aspect in legatura cu escalada, a fost vizionand un filmuletz cu Lynn Hill care se numea chiar asa: Patience. Nu am inteles mare lucru atunci, ba chiar ma intrebam oare ce legatura are rabdarea cu escalada. Mai tarziu, cand am inceput sa abordez trasee mai tari, am inteles cat de important este sa ai rabdare. Sa ai rabdare cu tine insuti, sa ai rabdare sa descoperi solutia potrivita pentru tine, sa ai rabdare sa te recuperezi dupa un crux pentru a putea finaliza traseul (de multe ori se poate intampla sa cazi intr-un traseu dupa ce ai trecut pasajul cel mai dificil, deoarece parcurgerea acestuia te-a aobosit atat de mult, incat nu reusesti sa mai faci restul miscarilor, chiar daca sunt mult mai usoare decat pasul in sine).

In majoritatea traseelor mai dificile pe care le-am facut, la prima incercare, anumite pasaje mi se pareau imposibil de trecut.  Luptand sa-mi eliberez mintea de tot felul de limitari absurde (eu nu pot sa tin priza asta, nu sta piciorul, nu pot sa fac miscarea asta) si avand rabdare sa incerc diverse solutii, am reusit de fiecare data sa gasesc modalitatea portivita pentru mine de rezolvare a crux-ului.
Uneori se intampla sa gasesti solutia, dar sa nu fii capabil sa faci miscarea sau sa legi miscarile dificile intre ele. Atunci este bine sa ai capacitatea de a intelege ca pasajul respectiv te depaseste momentan, dar ai sanse in viitor sa-l faci (evident, daca te si antrenezi in sensul acesta).

Asadar, aveti rabdare. Nervii pricinuiti de faptul ca va confruntati cu dificultati intr-un traseu, nu va vor ajuta sa gasiti solutia. Din contra! Si nu uitati sa recunoasteti cinstit fata de voi insiva, cand un traseu va depaseste realmente capacitatile fizice si mentale intr-un anumit moment. De multe ori, acest lucru este mai important decat realizarea traseului cu orice pret.

Mai este un aspect (la fel de important ca si celelate) care m-a ajutat in sa progresez. In jargonul cataratorilor, acest aspect poate fi rezumat in doar cateva cuvinte: “pana la cadere”. Adica, dati tot ce este mai bun in voi atunci cand va catarati! Incercati miscarile la limita posibilitatilor voastre fizice, chiar si atunci cand sunteti aproape siguri ca veti cadea. De multe ori s-ar putea sa fiti surprinsi de ceea ce puteti face. Corpul omenesc are resurse nebanuite, de care numai in momente limita devenim constienti. Nu incercati insa o miscare vrand sa va confirmati faptul ca nu puteti, ci incercati gandindu-va tocmai la aceste resurse pe care voi nu le constientizati, dar care sunt acolo. Dati-va o sansa ! Nu spuneti : « Strangeeee !!! E prea tare. Nu pot. »
In traseul despre care scriam ceva mai devreme (acel 8+ Tanar si Liber de la Sinaia), datorita caruia am reusit sa depasesc bariera mentala dintre gradul 8- si nivelul superior, am facut exact acest lucru :  o miscare la limita, fara sa ma gandesc nici ca voi reusi, nici ca voi cadea . Si a mers.

Din pacate, la mine (si sunt convinsa ca si la multi altii) aceasta rezerva in a incerca miscari la limita, este de cele mai multe ori legata de teama de cadere. Dar acesta este un subiect foarte vast, despre care voi scrie altadata.

Este bine sa incercati sa descoperiti in adancul vostru adevaratul motiv pentru care dati inapoi de multe ori: teama de cadere, teama de esec, incapacitatea de a mai suporta durerea pricinuita de o incordare foarte mare sau de o priza taioasa… Pentru a depasi o problema, trebuie in primul rand sa identifici cauzele. Abia apoi poti incepe sa cauti solutii.

Cu toate aceste aspecte, despre care am scris (si cu multe altele J) m-am confruntat foarte des in ultimele week-end –uri.  Anul 2008 a fost un an prost pentru mine in ceea ce priveste cataratul. Din cauza unui inceput de hernie de disc, aproape tot sezonul m-am catarat mansa, iar cap nu m-am dat decat pe trasee relativ usoare, in care simteam ca am situatia sub control. Multa vreme nici nu m-am antrenat la panou. Facandu-mi insa destul de constiincios exercitiile de gimnastica medicala, am reusit ca in toamna si iarna care au trecut sa ma pun pe picioare. Asa incat, in sezonul 2009 am reusit sa debutez destul de bine. Gimnastica medicala ma mentine pe linia de plutire, chiar daca resimt dureri uneori. Pot insa sa ma catar, sa ma antrenez, iar asta este cel mai important lucru. La inceputul sezonului competitional am participat chiar la cateva concursuri, insa pe masura ce sezonul de catarat la stanca a avansat, nu prea am mai fost dispusa sa renunt la un week-end la stanca pentru cateva trasee la panou. Oricum, din punct de vedere competitional nu prea am la ce sa aspir. Iar competitiile care au loc in Romania (mai ales la fete) sunt egale cu 0. Daca as fi avut 15 ani, poate…

In prezent, in ceea ce ma priveste, motivatia principala o constituie stanca, iar marile satisfactii tot de acolo vin.

Tot Oli mi-a spus candva : « Fie ca fac un traseu de gradul 9 sau unul de gradul 6, mi se pare la fel de usor » .

Se referea desigur la a lega un asemenea traseu, nu doar la a-l incerca. Nu stiu daca fraza lui a sunat exact la fel, insa am incercat sa reproduc esenta.  Un plan bun, concentrare maxima , miscari la limita, placerea de a te catara si orice traseu tare poate iesi la fel de usor ca unul parcurs de incalzire.

Si un alt lucru la care ma gandesc mult in ultimul timp (mai ales cand nu imi iese un traseu  J) este : « Daca nu a iesit, inseamna ca nu l-ai meritat ! »

Asta poate insemna ca nu sunt inca pregatita pentru acel traseu sau ca nu am dat totul, ca nu m-am catarat pana la cadere….

Si sa nu uitam ca inainte de toate, catararea trebuie sa ne faca placere, nu sa se transforme intr-o lupta disperata cu stanca, pentru a face un grad mai mare!